Cînd ”lumina” Paștelui învăluie suflarea românească, eu îndemn să nu uităm lumina celor care au murit pentru ca noi să ne vedem de ale noastre.
Pentru ca noi să ne permitem să avem opțiuni, pentru ca noi să ne hîrjonim pe rețelele sociale de astăzi și să ne batem joc de memoria celor care și-au dat viața pentru ca noi să avem confortul și tihna cu care să ne aplecăm cu patimă către șezătorile virtuale zămizlite să promoveze prostia mai degrabă decît inteligența, onestitatea și creativitatea. Nu văd curaj mai mare decît zmeii care se întrec în zicători și pilde virtuale. Și de i-ai pune să stea în fața unui glonț, să-și apere țelurile (dacă le-am putea numi așa), le-ar tremura chiloții pe ei căutînd cea mai apropiată oportunitate să fugă din calea lui. Cei care au murit pentru ei, au stat în fața gloanțelor… Au plătit cu prețul vieții ”confortul” vieții de astăzi… au murit pentru ca unii să aibă libertatea să înjosească România la adăpostul erei informatice despre care ei cred că o stăpînesc…
Vorbele de mai jos, nu au moarte și depășesc bariera progresului fiind de actualitate indiferent de nivelul oricărei civilizații….
Fiecare om să fie propriul său judecător. Să hotărască singur dacă rămîne sau pleacă dintre oameni… Ce poate fi mai drept decît asta?
Pămîntul, e același pentru toți. Te hrănește, te rabdă și te acoperă… E singura lege pe care o cunoaște pămîntul…
Libertatea, nu poate fi cumpărată…
Da’ ce-ți închipui că-i slujba țării? Un har în care intri cînd vrei și ieși cînd ți se năzare?
Nu țara-i a voastră boieri, voi sînteți ai țării…
