Diferența dintre artă și uzanță

Acum ceva timp, abordam arta raportîndu-mă (și) la nivelul de penibil. Adică prin prisma mea, o creație era ok sau nu în funcție lipsa penibilului sau gradul scăzut al acestuia în manifestarea ei.

Cu timpul s-a dovedit că nivelul meu de percepție diferă de cel al majorității. Poate că generațiile mai noi vin cu păreri noi, poate că doza de penibil implicat face parte din rețeta acele creații, poate că a crescut toleranța la penibil…nu știu…

Un lucru (pentru mine) însă e cert. Nu poți să ridici o uzanță la grad de creație. O maimuțăreală, exprimarea unor idei prin viu grai, niște vorbe rostite la o bere, fie că le rostești stînd la masă cu prietenii, fie că te sui pe scena localului și le zici la microfon, toate astea sînt uzanțe. Oricît de interesante, amuzante sau nebunești prin lipsa de sens, ar fi, aceste manifestări nu intră în categoria artei.

Există foarte multe categorii de oameni care rîvnesc după statutul de artist. Rîvnesc la strălucirea, menirea, farmecul artistului. Sînt îndrăgostiți de aura artistului chiar dacă nu înțeleg nimic din ceea ce se întîmplă cu adevărat în jurul unui artist adevărat.

Mulți părinți își încurajează copii să se exprime artistic. Ca idee, putem spune că este lăudabilă numai că de foarte multe ori, acei părinți provin din categoriile mai sus menționate. Nu prea au citit, nu prea au studiat arta despre care sînt entuziasmați, nu au nici un fel de reper legat de istoria acelei arte dar știu sigur că își doresc pentru copiii lor ceea ce ei nu au obținut. Statutul de artist. ”Ce dacă copilul este lipsit de talent și se interesează în mod constant despre tainele jocurilor de păcănele. Dacă cumva din prosteala aceea se va naște un artist? În definitiv, ce mai este arta în ziua de azi? O ruletă… Un 6 din 49 unde dacă cîștigi, ai viața la picioare dar nu ca un muritor de rînd, ci ca artist.” Acestea sînt gîndurilor părinților veșnic nepregătiți în a înțelege arta. Iar gîndurile acestea le sînt insuflate copiilor… Iar copiii sînt copii….Unii dintre ei, înțeleg mai tîrziu și mai dificil și recuperează, altții devin părinții nepregătiți de mîine.

Copiii trebuie să fie educați în ideea de a face diferența între termenul de artă indiferent de natura și de clasificările ei și uzanță. Educația vine prin călăuzirea lor către domenii culturale, către creații artistice pe care ei să le îndrăgească și nu luîndu-le un player karaoke ca să țipe la microfon sau un set de tobe să fie niște nebuni rebeli. Nu dau exemple în cazul operelor literare că aici situația e relativ clară. Unii habar nu au măcar că poezia sau proza sunt și ele arte. Copilul trebuie ghidat spre ceea ce îi place și ajutat și mai apoi lăsat să se dezvolte în spirit artistic.

Vorbă mare va rămîne: ”Arta cere sacrificii”. Pentru că a fi artist înseamnă să ai pasiune pentru obiectul ei, al artei, oricare ar fi acesta. Iar asta înseamnă să o prețuiești….să îi faci loc în viața ta și-așa aglomerată. Să o respiri și să-i cercetezi rădăcinile pentru a căuta idei. Pentru că vei vrea să ai idei, vei dori să auzi alte idei pentru a ajunge în momentul de eliberare. Momentul în care vei putea invoca inspirația. Foarte rar inspirația vine nativ, de la sine. De cele mai multe ori inspirația vine, invocată fiind, de miile de ore petrecute în compania ideilor altora.

Nu e nimic de rîs în manifestările penibile ale copiilor care visează să devină artiști. E tristă și lamentabilă metoda eșuată a părinților sau a celor ce le sînt aproape și care nu știu cum să îi îndrume pentru că niciodată arta nu se va identifica cu uzanța.

Arta înseamnă magie, actul magic prin care canalizezi energii de tot felul. Toate astea se realizează cu har diferit de preocupările uzuale al vieții cotidiene.